Marty

American cu usoare urme de sange unguresc. O encilopedie de viata. Mai are putin pana sa paseasca pragul varstei de 81 de ani. Locuiesc cu el dintr-o pura coincidenta. Nici acum, dupa sase saptamani de convietuire cu el, nu am reusit sa imi dau seama cum am ajuns sa ii fiu “companion”. Este ca un film ceea ce se intampla in viata mea. Imi spune ca scriu mai repede decat oricare alta persoana din Vest… despre care “Vest” vorbeste nu stiu, dar el stie. Asa se intampla zi de zi. El traieste in lumea lui, iar eu incerc, uneori izbandu-ma de esec, sa ii patrund lumea pentru a-l inteleg ami usor. Este lenes… in gandire, pentru ca memoria nu il mai ajuta ca la inceput… in miscari, pentru ca forta fizica nu mai are. Dar el crede ca le are pe amandoua. nascut in New York City, crescut intr-una din suburbiile Manhattan-ului, cultivat in zeci de alte locuri de pe acest Pamant. A fost “razboinic”, dar acum este un batran vetern de razboi. Si-a inceput adevarata viata in Japonia, unde a fost trimis ca si soldat. Acolo a si gustat pentru prima oara dulceata dragostei adevarate. Spune ca inca mai are apetit pentru partea feminina a Universului. Il ascult mereu incercand sa il imbarbatez cu remarci mai mult sau mai putin adevarate…  Lumea lui, micul lui “Paradis”, unde isi petrece cea mai mare parte a timpului, este o casa batrana, construita in  1816, in Bridgehampton, numarul 700 al strazii Lumber Lane. Eu as numi-o un muzeu in miniatura, unde, odata patruns, simti, vezi si traiesti o adevarata revelatie… Un paradis al sutelor de antichitati, fiecare aflate in locuri speciale, niciuna fara rost.  Marty si-a cladit in fata ochiilor “lumea lui perfecta”. Ne contrazicem mereu pe tema “perfectiunii”. Eu nu cred in ea, el crede, dar cu usoare urme de ezitare. Marty iubeste femeia in toate sensurile posibile, in toate pozitiile posibile si din toate unghiurile posibile. Marty mai iubeste orice are “gust dulce”. E un gurmand innascut, iar in fata unei cutii cu inghetata nu poate decat sa isi dezvalui slabiciunea cea mai mare: Marty iubeste gustul dulce, pe care acum numai mancarea il mai poate oferi… Asa cred ca simte el. Aici intervin eu. Zi de zi, incerc sa ii ofer si alte “dulceti” ale vietii. Un mar, un pumn de struguri, un pupic pe frunte, un strans de mana plin de simtire, o supa calda (pe care cred ca o mananca de dragul meu, nu de deliciul ei), um masaj la spate, un tricou fara pete si cate alte “mici atentii” care ii indulcesc viata… marcata de solitudine pentru aproape 30 de ani. Aceste cateva randuri nu sunt decat primele cuvinte cuprinse in “enciclopedia de viata” numita Marty. Eu sunt cea care ii ofera fericire… O fericire plapanda… O fericire care nu face decat sa zambeasca si sa vrea sa traiasca si in ziua de maine… El e Martin Green. Si daca ma gandesc ca numele sau de familie imi poarta culoarea preferata… chiar cred ca aceasta pura coincidemta este un semn… Acest om amnezic e inca verde:) Iar verdele e una din obsesiile mele… Traim verde impreuna, pentru ziua de azi, nevrand a stii ce vom trai in ziua de maine…