cand viata te surprinde…

January 18, 2008

VIATA…  cine sa o inteleaga? sa te bucuri, sa nu te bucuri, sa o planifici, sa o judeci sau doar sa o traiesti? ce cred eu? eu ma bucur de EA… ma trezesc dimineata, ma intind in pat… mai lenevesc o jumatate de ora… imi deschid ochii… ma intimidez de lumina puternica ce se strecoara printre micile perdele ce umbresc geamul din stanga mea… ma ridic… fac cativa pasi… ma privesec in oglinda… uneori ma sperii, alteori zambesc si imi dau seama ca in urma unei nopti scurte de somn nu am cum sa vad in oglinda o Cenusareasa. ma accept, am invatat sa ma accept asa, in viata mea, cu ceea ce am si cu ceea ce uneori cred ca imi lipseste…  revin la realitate, dupa cateva ore de calatorit in lumea ireala… mi-as dori sa mai dorm putin, dar nu mai pot… traiesc cu ochii deschisi acum… nu am nimic planificat… daca inainte aveam o rutina zilnica, acum mi-am pierdut-o… viata mea a devenit din ceva sigur…  in ceva atat de nesigur… atat de plin de suspans… traiesc stiind ca si azi… si maine… si poimaine viata ma va surprinde… nu am nimic precis si traiesc in ceva atat de imprecis… cred ca numai avand aceasta imprecizie, care nu a aparut in viata mea cu foarte mult timp in urma, am invatat sa ma bucur de fiecare surpriza ce ma asteapta in fiecare zi… sa ma transpun intru-totul in fiecare clipa, in fiecare moment de bucurie, de tristete, de nebunie, de plictis… nu pot decat sa ii multumesc sortii ca m-a invatat aceasta lectie de viata care m-a facut sa imi dau seama ca nu eu sunt cea mai importanta… ca de fapt ceea ce este mai important in viata de zi cu zi este sa nu iti pierzi atentia asupra celor din jurul tau… ca de fapt zambetul lor este zambetul tau si ca ceea ce tu oferi trebuie sa fie ceea ce vrei sa primesti fara doar si poate… de la conditionat, la neconditionat… aici este secretul fericirii cu tine insuti… in acest fel frustrarile nu isi vor mai gasi loc in sufletul tau… viata care te surprinde te invata cum sa traiesti… natural, uman, firesc si plin de dragoste, de dorinta si de pasiune… viata care se cladeste pe rutina zilnica… hmmm… te invata cum sa traiesti mecanic, sa zambesti mecanic, sa gandesti mecanic si sa nu evadezi din globul tau “de cristal”, in care ai mereu aceleasi lucruri… mereu aceeasi oameni… mereu acelesi locuri, mereu aceeasi viata… eu am viata mea plina de surprize… placute si mai putin placute… viata mea, o viata fara granite, o viata in care alerg pe un drum si gasesc un alt drum de intoarcere, o viata in culori… cand viata ma surprinde simt ca traiesc… realizez ca sunt vie si ca pot sa ating orice…

ce ma face fericita…

January 10, 2008

sa traiesc… sa privesc… sa simt… sa iubesc… sa zambesc… sa dorm… sa rad in hohote… sa plang de fericire… sa dansez pana la eupizare… sa tremur de fiori ai dragostei… sa citesc in ochi… sa alerg pe plaja… sa cant cu voce tare in masina… sa conduc fara a avea o destinatie precisa… sa am flori in jurul meu… to be continued

traiesc intr-o lume numai a mea

January 9, 2008

Uneori ma simt singura… uneori ma simt sufocata de lumea materiala din jurul meu… atunci, uneori ma las prada imaginatiei… alteori cobor usor pe pamant, il ating si imi iau din nou zborul… si zbor si zbor si zbor… si zbor atat de sus, in lumea mea… o lume simpla, pe care singura mi-am creat-o. o lume atat de mica, dar atat de calda, de plina de emotii, de simtiri si de vise… uneori ma trezesc prea sus… cobor incet, ating din nou pamantul si atunci imi iau din nou zborul. imi deschid aripile si ma las purtata de bratele vantului… un vant plin de culori, un vant curat care mi-a castigat increderea… ma las purata pana in larg… si nu imi e frica de nimic… totusi o temere ma face sa ma intorc usor din zborul meu… pe pamat… si il ating cu varful degetului mic de la piciroul stang… imi dau seama ca am gresit piciorul si imi iau din nou zborul… si zbor… si zbor… si zbor pana cand, privind in orizont, mi se intrezareste o poarta… o poarta cladita din petale de nori albi… nori atat de albi si plapanzi… nu imi e frica sa pasesc… iar acum ating taramul de dincolo de poarta cu degetul mare de la piciorul drept… si simt fiorul fericirii pana in cele mai ascunse cotloane ale fiintei mele… am atins lumea de dincolo de poarta de petale suave de nori cu degetul puternic de la piciorul DREPT… am pasit in lumea mea! o lume mica, lipsita de materie trecatoare, cladita din emotii… acum traiesc in lumea mea… aici imi este cel mai bine… continui sa traiesc si nu imi e teama… decat de materia trecatoare pe care o vad dedesubtul lumii mele…

mama i am coming home…

November 14, 2007

da, mama, vin acasa… dupa un an si jumatate, in care, praca, au fost comprimati cinci ani, ma reintorc acasa. sunt fericita, emotionata si imi urmez inima, din nou… cred ca acesta este cel mai consistent sfat pe care l-am primit vreodata si pe care stiu ca fioecare dintre noi trebuie sa il urmeze. din punct de vedere material, am tot ceea ce oricare dintre noi isi poate dori aici, in aceasta lume, care de fapt este bazata  de obiecte, cladita parca pe o schela de bancnote verzi… ii orbeste pe toti si e de inteles…

dar eu sunt diferita… pun pret pe valori morale… iar lumea materiala nu ma face fericita… am trait in ea… acum imi urmez din nou inima, din nou…

mama i am coming home

Marty

October 24, 2007

American cu usoare urme de sange unguresc. O encilopedie de viata. Mai are putin pana sa paseasca pragul varstei de 81 de ani. Locuiesc cu el dintr-o pura coincidenta. Nici acum, dupa sase saptamani de convietuire cu el, nu am reusit sa imi dau seama cum am ajuns sa ii fiu “companion”. Este ca un film ceea ce se intampla in viata mea. Imi spune ca scriu mai repede decat oricare alta persoana din Vest… despre care “Vest” vorbeste nu stiu, dar el stie. Asa se intampla zi de zi. El traieste in lumea lui, iar eu incerc, uneori izbandu-ma de esec, sa ii patrund lumea pentru a-l inteleg ami usor. Este lenes… in gandire, pentru ca memoria nu il mai ajuta ca la inceput… in miscari, pentru ca forta fizica nu mai are. Dar el crede ca le are pe amandoua. nascut in New York City, crescut intr-una din suburbiile Manhattan-ului, cultivat in zeci de alte locuri de pe acest Pamant. A fost “razboinic”, dar acum este un batran vetern de razboi. Si-a inceput adevarata viata in Japonia, unde a fost trimis ca si soldat. Acolo a si gustat pentru prima oara dulceata dragostei adevarate. Spune ca inca mai are apetit pentru partea feminina a Universului. Il ascult mereu incercand sa il imbarbatez cu remarci mai mult sau mai putin adevarate…  Lumea lui, micul lui “Paradis”, unde isi petrece cea mai mare parte a timpului, este o casa batrana, construita in  1816, in Bridgehampton, numarul 700 al strazii Lumber Lane. Eu as numi-o un muzeu in miniatura, unde, odata patruns, simti, vezi si traiesti o adevarata revelatie… Un paradis al sutelor de antichitati, fiecare aflate in locuri speciale, niciuna fara rost.  Marty si-a cladit in fata ochiilor “lumea lui perfecta”. Ne contrazicem mereu pe tema “perfectiunii”. Eu nu cred in ea, el crede, dar cu usoare urme de ezitare. Marty iubeste femeia in toate sensurile posibile, in toate pozitiile posibile si din toate unghiurile posibile. Marty mai iubeste orice are “gust dulce”. E un gurmand innascut, iar in fata unei cutii cu inghetata nu poate decat sa isi dezvalui slabiciunea cea mai mare: Marty iubeste gustul dulce, pe care acum numai mancarea il mai poate oferi… Asa cred ca simte el. Aici intervin eu. Zi de zi, incerc sa ii ofer si alte “dulceti” ale vietii. Un mar, un pumn de struguri, un pupic pe frunte, un strans de mana plin de simtire, o supa calda (pe care cred ca o mananca de dragul meu, nu de deliciul ei), um masaj la spate, un tricou fara pete si cate alte “mici atentii” care ii indulcesc viata… marcata de solitudine pentru aproape 30 de ani. Aceste cateva randuri nu sunt decat primele cuvinte cuprinse in “enciclopedia de viata” numita Marty. Eu sunt cea care ii ofera fericire… O fericire plapanda… O fericire care nu face decat sa zambeasca si sa vrea sa traiasca si in ziua de maine… El e Martin Green. Si daca ma gandesc ca numele sau de familie imi poarta culoarea preferata… chiar cred ca aceasta pura coincidemta este un semn… Acest om amnezic e inca verde:) Iar verdele e una din obsesiile mele… Traim verde impreuna, pentru ziua de azi, nevrand a stii ce vom trai in ziua de maine…

intr-o continua cautare

October 24, 2007

am plecat de acasa in urma cu mai bine de un an. am plecat din nevoia de a fi independenta, singura intr-o alta lume… peste ocean… fara a stii nimic din ceea ce ma asteapta. am trait experiente nebune, inedite si pline de consistenta, care m-am cladit si mai puternic sufleteste, psihic, dar si fizic. s-au petrecut multe schimbari in fiinta mea si datorita acestor schimbari am ajuns in acel moment al vietii mele, la doar 24 ani, cand pot spune ca sunt pregatita sa plec oriunde in lume de una singura. temerile avute in trecut au disparut. micile doze de curaj si de nebunie s-au triplat si increderea in ceea ce sunt a crescut considerabil. traiesc departe de casa, in case temporare, conducand masinile unor straini si facand parte din viata lor pe termen limitat. ca am adus vorba de un derivat al verbului a limita…. ei bine nici limitele pe care mi le impusesem cu stoicism, in urma cu mai bine de un an, nu mai sunt atat de multe si de rigide. vreau sa plec din nou… spre o noua experienta de viata, undeva mai aproape de casa. cred ca mereu voi fi o straina calatoare prin lumea asta. ma intorc acasa…poposesc….si o iau din loc spre un nou orizont…. mai puternica…mai increzatoare si mai curajoasa….

Hello world!

September 15, 2007

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!