cand viata te surprinde…

VIATA…  cine sa o inteleaga? sa te bucuri, sa nu te bucuri, sa o planifici, sa o judeci sau doar sa o traiesti? ce cred eu? eu ma bucur de EA… ma trezesc dimineata, ma intind in pat… mai lenevesc o jumatate de ora… imi deschid ochii… ma intimidez de lumina puternica ce se strecoara printre micile perdele ce umbresc geamul din stanga mea… ma ridic… fac cativa pasi… ma privesec in oglinda… uneori ma sperii, alteori zambesc si imi dau seama ca in urma unei nopti scurte de somn nu am cum sa vad in oglinda o Cenusareasa. ma accept, am invatat sa ma accept asa, in viata mea, cu ceea ce am si cu ceea ce uneori cred ca imi lipseste…  revin la realitate, dupa cateva ore de calatorit in lumea ireala… mi-as dori sa mai dorm putin, dar nu mai pot… traiesc cu ochii deschisi acum… nu am nimic planificat… daca inainte aveam o rutina zilnica, acum mi-am pierdut-o… viata mea a devenit din ceva sigur…  in ceva atat de nesigur… atat de plin de suspans… traiesc stiind ca si azi… si maine… si poimaine viata ma va surprinde… nu am nimic precis si traiesc in ceva atat de imprecis… cred ca numai avand aceasta imprecizie, care nu a aparut in viata mea cu foarte mult timp in urma, am invatat sa ma bucur de fiecare surpriza ce ma asteapta in fiecare zi… sa ma transpun intru-totul in fiecare clipa, in fiecare moment de bucurie, de tristete, de nebunie, de plictis… nu pot decat sa ii multumesc sortii ca m-a invatat aceasta lectie de viata care m-a facut sa imi dau seama ca nu eu sunt cea mai importanta… ca de fapt ceea ce este mai important in viata de zi cu zi este sa nu iti pierzi atentia asupra celor din jurul tau… ca de fapt zambetul lor este zambetul tau si ca ceea ce tu oferi trebuie sa fie ceea ce vrei sa primesti fara doar si poate… de la conditionat, la neconditionat… aici este secretul fericirii cu tine insuti… in acest fel frustrarile nu isi vor mai gasi loc in sufletul tau… viata care te surprinde te invata cum sa traiesti… natural, uman, firesc si plin de dragoste, de dorinta si de pasiune… viata care se cladeste pe rutina zilnica… hmmm… te invata cum sa traiesti mecanic, sa zambesti mecanic, sa gandesti mecanic si sa nu evadezi din globul tau “de cristal”, in care ai mereu aceleasi lucruri… mereu aceeasi oameni… mereu acelesi locuri, mereu aceeasi viata… eu am viata mea plina de surprize… placute si mai putin placute… viata mea, o viata fara granite, o viata in care alerg pe un drum si gasesc un alt drum de intoarcere, o viata in culori… cand viata ma surprinde simt ca traiesc… realizez ca sunt vie si ca pot sa ating orice…

ce ma face fericita…

sa traiesc… sa privesc… sa simt… sa iubesc… sa zambesc… sa dorm… sa rad in hohote… sa plang de fericire… sa dansez pana la eupizare… sa tremur de fiori ai dragostei… sa citesc in ochi… sa alerg pe plaja… sa cant cu voce tare in masina… sa conduc fara a avea o destinatie precisa… sa am flori in jurul meu… to be continued

traiesc intr-o lume numai a mea

Uneori ma simt singura… uneori ma simt sufocata de lumea materiala din jurul meu… atunci, uneori ma las prada imaginatiei… alteori cobor usor pe pamant, il ating si imi iau din nou zborul… si zbor si zbor si zbor… si zbor atat de sus, in lumea mea… o lume simpla, pe care singura mi-am creat-o. o lume atat de mica, dar atat de calda, de plina de emotii, de simtiri si de vise… uneori ma trezesc prea sus… cobor incet, ating din nou pamantul si atunci imi iau din nou zborul. imi deschid aripile si ma las purtata de bratele vantului… un vant plin de culori, un vant curat care mi-a castigat increderea… ma las purata pana in larg… si nu imi e frica de nimic… totusi o temere ma face sa ma intorc usor din zborul meu… pe pamat… si il ating cu varful degetului mic de la piciroul stang… imi dau seama ca am gresit piciorul si imi iau din nou zborul… si zbor… si zbor… si zbor pana cand, privind in orizont, mi se intrezareste o poarta… o poarta cladita din petale de nori albi… nori atat de albi si plapanzi… nu imi e frica sa pasesc… iar acum ating taramul de dincolo de poarta cu degetul mare de la piciorul drept… si simt fiorul fericirii pana in cele mai ascunse cotloane ale fiintei mele… am atins lumea de dincolo de poarta de petale suave de nori cu degetul puternic de la piciorul DREPT… am pasit in lumea mea! o lume mica, lipsita de materie trecatoare, cladita din emotii… acum traiesc in lumea mea… aici imi este cel mai bine… continui sa traiesc si nu imi e teama… decat de materia trecatoare pe care o vad dedesubtul lumii mele…